Prima menţiune documentară a satului

Data concretă privind apariţia satului nu este stabilită şi nici un izvor scris nu ne dă un răspuns la problema dată. În Dicţionarul Statistic al Basarabiei am întâlnit, că satul Săiţi a fost înfiinţat pe la „1807 de notarul Petru Şumleanschi, care a murit în 1843”. Cu siguranţă însă că satul Săiţi există cu mult înainte de „1807”, deoarece un document de arhivă menţionează: „locuitorii satului Săiţi, mărturisesc că îl cunosc pe Ivan Starşinov încă din anul 1808, când el şi cu familia sa a venit de peste Nistru, aşezându-se cu traiul în acest sat. Băştinaşii confirmă, că el e de viţă nobilă.

Un lucru caracteristic: între ţăranii băştinaşi din sudul Basarabiei s-a păstrat până acum tradiţia că ei au ridicat gospodăriile coloniştilor li s-a dat câte 50-60 desetine de pământ de fiecare gospodar, pe când ţăranilor basarabeni numai câte 8-12,5 desetine. De aceea la începutul secolului al XIX-lea în unele localităţi din Basarabia se simţea lipsa de pământ. Tot mai des, ţăranii roagă să li se dea pământ din fondurile statului (nepopulat). Au fost evidenţiate 12 localităţi din judeţul Bender, din care se propunea să fie transferaţi ţărani pe pământuri nepopulate, printre care şi satul Săiţi.

După doi ani de anexare în 1814 în sat locuiau 89 oameni, în posesia cărora se aflau 200 de fălci-arabil, 400 – fineţuri, 400 – păşuni. Către anul 1817 în sat existau de acum 15 gospodării mari. Numărul populaţiei a crescut considerabil în deceniul doi şi trei. În 1827 de acum locuiau 47 de familii, dintre care 151 de bărbaţi şi 123 de femei. Deci timp de 13 ani populaţia satului a crescut de trei ori. Erau 46 de case împletite din nuiele şi unse cu lut, 8 bordeie şi o casă care, se deosebea de celelalte. Funcţiona o moară de vânt şi erau săpate 16 fântâni cu apă potabilă. Aceiaşi sursă ne informează, că-n sat locuiau patru familii de origine şleahtă şi 15 de rang bisericesc.

Reieşind din datele de arhivă din perioada respectivă în sat cresc considerabil terenurile culturilor de primăvară şi scad cele semănate cu culturi de toamnă. De exemplu în anul 1840 în sat se cultivau 309 desetine cu culturi de primăvară şi numai 150 desetine de toamnă. Peste trei decenii suprafaţa culturilor de primăvară ajunge până la 950 desetine, iar a celor de toamnă scade până la 13 desetine. Un factor important, care influenţa la mărirea productivităţii şi calităţii roadei era norma semănatului, cantitatea de seminţe semănate pe suprafaţa respectivă. Daune mari aducea seceta, îmburuienirea şi insectele: cărăbuşul de pâine şi rozătoarele.

În anii 1824-1825, 1828 –1829, 1836, 1844, 1846-1848, 1854-1857, 1859-1866 multe suprafeţe erau atacate de lăcuste, care erau greu de combătut. Dintre rozătoare, cei mai răspândiţi erau guzganii de câmp. Anii de secetă erau o povară grea pentru agricultori, cum s-a întâmplat în anul 1842. Daune mari aduceau la fel şi ploile mari, îngheţurile, grindina nu la timp.

Perioada de după reformă pare a fi mai anevoioasă pentru băştinaşi, deoarece pe lângă bolile care bântuiau, în faţa cărora oamenii erau neputincioşi, peste oameni s-a abătut o nevoie şi mai mare – anii secetoşi, când nu se făcea roadă. Toate acestea au dus la sărăcirea ţărănimii şi la creşterea îndatoririlor faţă de stat. Trecând peste aceste greutăţi, numărul terenurile exploatate n-a scăzut, ci au crescut. În 1886 săiţenii prelucrau de acum 2.653 de desetine. În 1892 a fost o mare secetă şi aproape că nu s-a făcut roadă, de aceea statul a asigurat ţăranii cu unele rezerve nu prea mari. De exemplu, 195 de familii (978 de suflete) au primit de la stat o parte mică din grâu pentru alimentare şi pentru însămânţare. Dar toate acestea duceau la creşterea datoriilor ţăranilor faţă de stat. De exemplu, datoriile ţăranilor în urma anilor neroditori 1891 – 1892 şi până în 1894 au ajuns la 281 ruble şi 18 copeici, iar în 1901 ating cifra de 3 202 ruble.

În sat erau răspândite şi un şir de meşteşuguri: prelucrarea pielicelelor şi blănurilor; croitoria – confecţionarea paltoanelor şi cojoacelor, jămcilor şi a altor tipuri de îmbrăcăminte din blană, coaserea opincilor din piele de vită şi de porc, dogăritul, ţesutul covoarelor, ceva mai puţin olăritul, prelucrarea lemnului, prelucrarea fierului, confecţionarea coşurilor din nuiele şi împletirea rogojinilor, din papură şi stuf, prelucrarea şiacului, cânepei şi a inului, confecţionarea încălţămintei şi a harnaşamentului pentru cai, confecţionarea plaselor pentru pescuit, pregătirea brânzeturilor, confecţionarea lumânărilor; fântânăritul, ceva mai puţin dobîndirea şi prelucrarea pietrei şi încă o ocupaţie de bază a săiţenilor era morăritul. De morărit se ocupau mai puţini, reieşind din posibilităţi. Pe lângă mori erau şi oloiniţe. De la început în sat erau răspândite mai mult morile de vânt, ceva mai târziu apar şi cele cu aburi. În 1896 proprietari de mori şi oloiniţe erau: Zamfir Burlac şi Vasile Silosie. Din 1911 în sat întâlnim şi o moară cu aburi în proprietatea unui oarecare Nicolae Grigoriev Validemar. Această moară îşi începe activitatea din luna decembrie a aceluiaşi an şi este apreciată valoarea ei în sumă de 2.500 ruble. Reieşind din datele de mai sus putem confirma că la începutul secolului al XX-lea morăritul a atins un nivel înalt de dezvoltare.

 La trei kilometri de sat trecea unul din cele patru drumuri naţionale din judeţ: Tighina, Căuşeni, Tarutino care-i asigurau accesul cu aceste localităţi urbane. În ceea ce priveşte starea drumurilor, ea era nesatisfăcătoare. Guvernul ţarist nu elibera sumele necesare pentru întreţinerea drumurilor.

 Satul în prima jumătate a secolului al XX-lea

Primul război mondial şi ulterior evenimentele revoluţionare din Rusia au constituit factori importanţi în transformările politice şi social-economice ale Basarabiei. Către anul 1917 în ţinut se manifesta o activitate a maselor de la sat în lupta lor pentru pământ şi alte bunuri rurale. Factorii principali au fost: înrăutăţirea treptată a condiţiilor de trai ale ţăranilor în conjunctura primului război mondial. La acest război au participat şi bărbaţi din satul Săiţi. Unii dintre ei au avut fericirea să se întoarcă la baştină, alţii au rămas să participe la operaţiile militare de acum pe fronturile războiului civil din Rusia Sovietică. Printre aceştia au fost şi săiţeni N.V. Lupan şi S.V. Hodenco.

 În sat în anul 1915 locuiau 890 bărbaţi şi 847 femei, iar în anul 1923 sunt atestaţi deja 916 bărbaţi şi 937 femei. La începutul perioadei respective în sat era o şcoală primară mixtă, o poştă rurală şi o primărie.

În rezultatul războiului a scăzut considerabil suprafaţa terenurilor cultivate şi numărul vitelor din gospodăriile băştinaşilor. În timpul războiului nevoile lui treceau pe aici a imensei cantităţi de trupe, a micşorat în mod însemnat cantitatea de vite. După anul 1918 vitele de tracţiune şi gospodăreşti treptat s-au înmulţit. Aveau vite multe în acea perioadă Andrei Siloci, Vasile şi Roman Siloci.

O altă ramură importantă în gospodăria ţăranului nostru a fost viticultura. După datele statistice pentru perioada dată suprafaţa ocupată de vii forma 2,5 % din suprafaţa totală cultivată.

În această perioadă în sat erau 12 mori de vânt. Proprietari erau: Burlacu Zamfir, Horodenco Dumitru, Lungu Pavel, Lungu Gherasim, Musteaţă  Ion, Trofim a lui Overcu, Lungu Petru, Halarampie Lungu, Tudos şi Alexie Siloci. Pe lângă mori în sat erau şi oloiniţe. Oloiniţe aveau acelaşi Burlac Zamfir şi Silosie Vasilii.

 Odată cu instaurarea regimului stalinist, în Basarabia se începe un val de cruzime împotriva populaţiei băştinaşe Astfel numai în noaptea de 13 iunie 1941 au fost deportate circa 5 mii de ei au fost familii din Basarabia, printre care au fost şi familii din satul Săiţi, care nu s-au mai întors. Printre ţăranii înstăriţi – care aveau mult pământ, vite şi foloseau forţa de muncă năimită, au fost Siloci Andrei, Vasile Siloci, Roman Siloci. La data de 27 iulie 1942 autorităţile române au constat ridicarea în perioada 1940-1941 de către autorităţile sovietice din satul Săiţi a 54 de persoane, dintre care majoritatea au fost duse la muncă, iar unele persoane au fost omorâte sau găsite moarte pe câmpul de luptă. Motivul deportării pentru o jumătate din consăteni a fost „deportat ca bun român”, „bogat” sau „bogat şi bun român La 23 iunie 1941 au fost puse în acţiune şi planurile de mobilizare. Din sat au fost mobilizaţi în Armata Roşie circa 100 de bărbaţi, dintre care s-au întors la baştină numai 28. Din rândul celor rămaşi în sat au fost mobilizaţi în perioada 1941-1944 şi în armata română.

Satul în perioada postbelică

Satul a ieşit din război într-o stare grea, 2/3 din gospodăriile ţăranilor nu aveau forţă de tracţiune, jumătate n-aveau vaci, iar 1/4 în genere nu aveau animale în gospodărie. Colectivizarea forţată a complicat şi mai mult starea sătenilor din localitate. Astfel, în anul 1947 a fost organizat în satul Săiţi Colhozul „30 лет Октября”. Conform noii organizări administrative, satul Săiţi intra în componenţa raionului Volontirovca.

Deportările din 1949

Deportarea oamenilor înstăriţi a continuat şi după război. Astfel Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti conform listelor preliminare a dispus ridicarea a 11.343 familii, dintre care 98 familii din raionul Volontirovca şi 177 familii din raionul Căuşeni. Tov. Ilinski, responsabil Operaţia de deportare din raioanele Căuşeni, Cimişlia, Volontirovca în Şedinţa de la N.G. Koval, prim-secretarul CC al PC (b) din Moldova, din 9 iulie 1949 declara că din planul de ridicare s-a îndeplinit către orele 10.00 a zilei de 8 iulie 1949 cu 90%. Deşi a plouat torenţial spre seara zilei de 6 iulie în raioanele Căuşeni şi Cimişlia maşinile, personalul de partid şi de forţă au fost regrupate. Totodată, Ilinski constata că „Cel mai rău merg treburile la Căuşeni, ceea ce pentru mine e ceva cu totul de neaşteptat”.